Care sunt, de fapt, mâncărurile tradiţionale ale românilor?

Sarmalele, zic unii, le-am „luat” de la turci sau greci; ciorba cu borş – de la ucraineni ori ruşi, gulaşul de la unguri… O fi. Dar dacă ar fi să căutăm nişte mâncăruri „neaoşe”, nişte bucate pe care să le putem socoti chiar tradiţional româneşti, la ce ne-am opri? Păi, lucrurile sunt tare complicate, mult mai complicate decât par, ceea ce, însă, face demersul şi mai interesant. Să explorăm, aşadar, subiectul, pătrunzând în trecut cât de departe ne îngăduie informaţiile arheologice.

Întrebaţi care ar fi, după părerea lor, mâncarea cea mai neaoş românească, mulţi ar răspunde numaidecât „mămăliga” şi ar şi vedea instantaneu, cu ochii minţii, o mămăligă de porumb, galbenă ca soarele, aburind în mijlocul mesei.

Pe de o parte, ar avea dreptate, în măsura în care „tradiţională” ar însemna „foarte mult consumată, de vreo 10-15 generaţii”. Pe de altă parte, mulţi greşesc, închipuindu-şi că mămăliga de porumb are cine ştie ce istorie lungă pe meleagurile noastre şi se miră auzind că românii nu cunosc porumbul decât de vreo 350 de ani. Se miră deoarece nu ştiau – sau au uitat – că porumbul a venit din America, după descoperirea acesteia de către Cristofor Columb (1492) şi a intrat în Europa prin vest, ajungând la noi abia în secolul al XVII-lea

Bun la gust şi foarte productiv, el a înlocuit rapid meiul, care fusese până atunci „cereala de mămăligă” a românului. Meiul – sau mălaiul, cum mai era numit atunci – era consumat de populaţia din Ţările Române, mai ales în Moldova şi Muntenia, pe scară atât de largă încât, relatează un misionar catolic călător pe la noi, Mihai Viteazul era poreclit de saşi, în derâdere, „Mălai-Vodă.”

Sursa: Descopera.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *